text introductiv
„I pak dau știre”… După jumătate de mileniu, Neacșu de la Câmpulung
Anul acesta se împlinesc 500 de ani de la redactarea acelui act de naștere a limbii române scrise care e „scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, text în scriere slavonă, datat ca fiind scris în 1521.
Scrisoarea oferă niște exemple interesante de dificultăți (previzibile de altfel) pe care le întâmpină cineva când caută să adapteze un alfabet deja existent (cel slavon) unei limbi care nu mai fusese scrisă.
Avem un exemplu anterior la fel de interesant: Biblia goților, tradusă în această limbă germanică de episcopul lor Wulfila, care a adaptat pentru asta alfabetul grec la limba lui. Wulfila era însă un om cu un real talent lingvistic, textul lui este impecabil, iar convențiile grafice extrem de uniforme și regulate. Ezitările ortografiei lui Neacșu și erorile lui (care ne pot revela pronunția reală) sunt însă tot atât de instructive.
Tot românii sunt singurul popor al bisericii răsăritene care nu și-a creat o scriitură proprie pentru a traduce textele sacre.
Toți ceilalți au făcut-o, de aceea avem atât de multe alfabete răsăritene, pe lângă cel grec: armean, copt, georgian, siriac, slav… ba chiar și gotic, căci episcopul got Wulfila a creat o scriere specială pentru traducerea sa a Bibliei in gotică, pe când triburile lui trăiau prin Balcani, prin Bărăgan și în Deltă, în Romania de azi.
Doar românii ortodocși n-au avut scrierea lor.
Cum nu scrierea determină o limbă
Desigur, sistemul de scriere se poate uneori datora unor simple accidente politice sau culturale. Sârba și croata de pildă, limbi care în varianta lor oficială sunt aproape identice, se scriu în chirilice (sârba) și, respectiv, litere latine (croata) doar pentru că sârbii sunt ortodocși, iar croații – catolici. Cele două alfabete însă, care sunt strict fonetice, au fost concepute astfel de lingviști în sec. XIX pentru a-și corespunde perfect, literă cu literă, așa încât un cuvânt sau un nume scris într-una din variantele grafice, Vučić, de pildă, să poată fi transcris automat, exact și fără risc de greșeală în cealaltă scriere: Вучић.
De altfel, există ziare sârbești, Politika, de la Belgrad, de pildă, care vreme de decenii, chiar și în timpul războiului cu Croația, au scris ziarul folosind alternativ o pagină într-unul din alfabete, iar următoarea în celălalt, deseori în cadrul aceluiași articol, cititorii foarte adesea neremarcând măcar că au trecut de la o scriere la alta, într-atât cele două își corespund perfect, literă cu literă, și au aceleași convenții de punctuație.
Se poate spune că același lucru l-au făcut și sovieticii când au impus în Basarabia, devenită RSSM, alfabetul chirilic. Noua convenție sovietică n-a făcut decât să imite convențiile românei în litere latine, păstrând cratimele, liniuțele de despărțire între particulele gramaticale, lucruri ce fuseseră total inexistente în scrierea veche slavonă a românei, înainte de sec. XIX.
“Și aimintrea nu e”…
Revenind asupra Scrisorii lui Neacșu: sunt prea multe de spus pentru un scurt text cum este cel de aici, așa că deocamdată vom analiza doar câteva cuvinte, începând cu: altminteri, aimintrea:
La început de tot aflăm că “Împăratul [adică Sultanul] au au ieşit den Sofiia, şi aimintrea nu e.” “Aimintrea” acesta nu e decât una din multele forme regionale ale lui “altminteri”: almíntere, altmíntrelea, etc, etc. Ce are deosebit acest adverb este că e singurul de acest tip moștenit de noi în linie dreaptă din latina tardivă, din expresii în care intervenea “mens”, “mentis”: mintea noastră, gândirea.
Mens, mentis, la cazul ablativ “mente”, forma expresii adverbiale precum: „vera mente” (cu minte adevărată – it.: veramente, fr.: vraiment); curiosa mente (cu minte curioasă); extrema mente (extrêmement, cu minte extremă, gânduri de țicnit genocidar); altera mente (să fii de altă părere, altă minte, ”alteramente”, “autrement” în franceză).
Doar aceasta din urmă, care a dat în italiană “altramente”, “altrimenti”, și în franceză “autrement” a rămas natural în română direct din latină: “altminteri”.
“Aimintrea” lui Neacșu vine așadar, trecând peste mai bine de un mileniu, direct din latinul ”altera mente”, precum italianul altramente, altrimenti și francezul autrement.
“Și aimintrea nu e”…
„Boiari ce sunt megiiaşi”
În afară de formulele de introducere și de final, care sunt în slavonă, singurele cuvinte ne-latine sunt: „a se păzi”, „slobozie” (libertate, mână liberă), „corăbii”, „oraș”… și “megieș”. “Cum am auzit de (la) boiari ce sunt megiiaşi”, scrie Neacșu în răvașul lui din 1521… Adică de la boieri care sunt vecini, care au hotar cu el, căci “megieș” ne vine din maghiară, unde “megye” este azi o unitate teritorială, un județ, după ce a însemnat anterior o limită, o frontieră, un hat.
“Megieș” – scris de Neacșu: “meǯiia”, cu un š adăugat deasupra cuvântului: meǯiiaš, dar care era în mod sigur pronunțat la plural ca “megiași” astăzi, însă pur și simplu Neacșu nu știa cum să noteze palatalizarea lui -š în final de cuvânt – „megieș” așadar e unul din puținele cuvinte ne-romane, fără origine direct latină, din textul propriu-zis al scrisorii (lăsăm la o parte introducerea standard în slavonă, formulele de politețe în bulgara veche). Lingviștii maghiari știu însă că au acolo un împrumut din slavă, de pildă din sârbo-croată, de la: međa, adică: medja.
Termenul slav “međa”, “medja” pentru o limită, un hotar, vine de la rădăcina indo-europeană *médʰ-, * médʰyos, “mijloc”, pe care o avem în latinescul “medius” și în sanscritul mádhyas/ madhyah. Sau în grecescul “mesos”, ca în: Meso-potamia, “Între-Râuri”.
Avem acolo așadar, în megieș, un împrumut indo-european (slav) în română prin intermediul maghiarei, cum cunoaștem și alte exemple. Ce e interesant, însă, este evoluția specifică a lui *medius în unele limbi. Astfel rusescul межа încă mai are sensul de hotar undeva la țară, între câmpuri sau pădurici, în schimb în lituaniană și letonă, indo-europeanul *medius a dat cuvintele care desemnează “pădurea”, mẽdžias, letonă mеžs = pădure.
Asta, desigur, pentru că supraviețuirea extraordinar de arhaicelor limbi care sunt letona și lituaniana s-a datorat uriașelor păduri care i-au despărțit, până în vremuri moderne, pe baltici de restul lumii. Pădurea se afla “la mijloc”. Ba chiar, în prusiana veche, limbă azi dispărută, “median” era pur și simplu: copac.
Și în română termenul, erodat, s-a specializat în sensul de ceva ce este înăuntru, la mijloc (“mij-jloc” < “medius locus”), și anume: medius > “miez” (de pâine, al lucrurilor etc.).
Așa încât “boierii megiași” ai lui Neacșu erau vecinii lui înstăriți, oameni cu miez, cei ale căror hotare și fruntarii se situau “in medias res”.
Problema lui e- inițial
„Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” a fost până acum tradițional transcrisă literă cu literă, ceea ce nu permite nespecialistului să-și facă o idee despre autentica pronunție. Limba este altminteri (“aimintrea nu e”, cum am arătat, cu “aimintrea” din latină, de comparat cu fr. autrement și it. altramente) foarte curată, romană, neo-latină, cu foarte puține împrumuturi. În afară de formulele de introducere și final, care sunt în slavonă, singurele cuvinte ne-latine sunt: „a se păzi”, „slobozie” (libertate, mână liberă), „corăbii” și „oraș”.
Transcrierea simplă din slavonă, literă cu literă, dă așadar azi o idee greșită despre autentica pronunție. Un exemplu: “ieșit” scris “eșit” în “împăratul au eşit din Sofiia”. Cuvântul era însă pronunțat “ieșit”, exact ca astăzi. Doar că româna se scria folosind normele slavei de sud, în special cele din bulgara veche, așa încât diftongul ie- la inițială era scris e-, precum în bulgară (sau în rusă, de altfel).
Astfel, în bulgară, pentru a da un exemplu, numeralul unu (1) e scris един, dar pronunția este: iedin. La fel, în rusă, în poziție inițială e- nu e niciodată vocala simplă e, ci doar diftongul ie-. Se scrie Eльцин, dar pronunția e Ielțîn, cu ie- și în niciun caz cu E-, cum greșit s-a hotărât în română (Elțîn e total greșit, corect ar fi fost doar Ielțîn).
De la această convenție slavonă unde ie- inițial se scrie e- au rămas grafiile de nume Eremia sau Epure, care se pronunțau firesc Ieremia și Iepure etc, etc.
De aceea, deși în scrisoarea lui Neacșu găsim scris în chirilice că sultanul a “eșit” din Sofia, Neacșu scria de fapt, cu convențiile grafice ale bulgarei, că sultanul a “IEșit”, cu ie-, ca astăzi, și „ieșit” în mod sigur și pronunța el.
Și a preferat să scrie cu litere slavonești mai degrabă decât grecești și pentru că alfabetul grecesc nu i-ar fi permis să scrie ă-urile și î-urile și ș-urile și toate ce-urile și ci-urile și multe altele pentru care româna avea să adopte unele reguli ortografice din italiană.
Dacă am revedea așadar textele cunoscând bine convențiile slavonei (de pildă folosirea lui ъ pentru ă, însă ъ transcris înșelător și prin acel derutant -ŭ final al substantivelor masculine, care de fapt nu se pronunța niciodată) textele ar părea deodată scrise într-un grai mai omenesc, mai apropiat de cel de azi și asta ne-ar învăța să înțelegem mai bine evoluția limbii.