Câinele iubirii (fragment)
Pe şinele de tren pe care trenul marfar din direcţia Iaşi sosise, ruginit şi greu, cu uşile închise, în gara Călăraşi, linia vieţii se opreşte, iar acolo unde linia vieţii se opreşte, începe memoria. Nu urlet, nu patimă, doar o tăcere care acoperă praful, cerul, bostanii, câteva animale domestice ru megând mucuri de ţigară, lumea. Moşe spune: „Fugi!“ Tase spune: „Şase- şase, hai, încă o partidă“ şi (nu mai e timp!) pat de puşcă în burtă, mână grea pe ceafă (capul plecat), praf între dinţi, praf sub pleoape, nu o să mai vezi! Numai sol datul român urlă, numai soldatul român respiră, Moşe tace, Tase tace, e marţi, paharul de ţuică e încă plin şi plin va ră mâne, trenul era şi el plin de oameni şi e greu să trăieşti lângă oameni morţi, bre, dar io m- am întors dintre ei şi am cântat, bre… am cântat.
Eram slab şi jegos ca un pui de găină înecat în mâl, da’ cân tam. Mergeam cu braţele întinse, de parcă tocmai venise circul, puneam un picior în faţa celuilalt, aşa, ca pe o sârmă invizibilă şi cântam, că tătuţu- i frumuşel, mor fetele dupe iel…, alde Baicu m- a văzut de cum am intrat în sat, mi- a dat un gât de ţuică, m- a bătut pe spate şi atât mi- a fost, m- a ameţit ţuica aia (poate şi de- aia cântam!), da’ sigur cântam şi pentru că deja o vedeam pe Lala (frumoasă foc era mă- ta mare, îţi spun!), cum stătea în faţa porţii cu nasu- n batistă şi bocea, vai, săraca! Bre, şi- am făcut casă nouă, cu mâna mea, din cel mai bun pământ, io frământam paiele şi pământul, iar mă- ta mare stătea cu burta la gură şi mă bodogănea, mă omule, mă, mai pune un şomoiog de paie că o să se surpe, mă! Bre, numai pe mă- ta cred că am nenorocit- o, într- o zi (era mică, bre!), i- a pus mă- ta mare nişte cârpe negre în loc de scutece, apoi s- a luat cu mâinile de cap şi a început să plângă, însă nu mai aveam ce face, mi- am scos fluierul şi am cântat. Dar mă- ta a crescut şi era cea mai bună dintre toate, cea mai si – litoare. Mergea la şcoală, învăţa, era serioasă. Bre, era greu pe vremea aia. Ne luaseră tot. Până şi ce nu aveam. Şi era cam foamete, mergeam cu sacu’ de bani să- i schimbăm pe o pâine, pe mă- ta mare, din servitoare la boier, morţii mă- sii de boier, o făcuseră femeie de serviciu la fabrică, morţii mă- sii de fabrică, io eram portar la prefectură, morţii mă- sii de prefectură, că la şcoala mea, ce era să fac?, morţii mă- sii de şcoală, le deschideam la toţi uşa, asta făceam, morţii mă- sii de uşă. Ştii, noi în lagăr nu muream niciodată azi. Muream întotdeauna mâine. Şi e cel mai greu să mori mâine. Nu ştii niciodată când e mâine. Era unu’ pe- acolo pe care îl chema Alfred, deşi nici unul dintre noi nu mai aveam, de fapt, nu – me – o stafie, un fir de păr –, Alfred ăsta ne ţinea pe noi în viaţă, noi îi tot aruncam din cojile noastre de cartofi, parcă ne apăram, îl lăsam pe el câine de bătaie, carne de tun, ştii tu, şi toţi îl numeau muslimul şi nu pricepeam deloc de ce, da’ el, al naibii şmecher, acu’ îmi dau seama- n pizda mă- sii, ce făcea de fapt, nimic nu făcea, nimic!
Şi am văzut copii murind, bre, copii aşa ca tine.
(mă asculţi?)
Cu mă- ta am greşit teribil, eram săraci lipiţi (ţi- am spus?), palma aia de pământ căcăcios, ne- o luaseră şi pe- aia, da’ mă- ta era bună la şcoală, la franceză, iar profesoara, ce ştaif avea femeia aia şi bărbatu- său, neam mare, mă, bun, depor taţi în Bărăgan, săraci şi ei da’ cu ştaif, bre, cu ştaif (Herma neee!!!), au plăcut- o pe mă- ta şi au zis s- o înfieze ei, s- o crească, nu puteau avea copii, deşi erau oameni buni, mi- au spus: nu te mai gândi la mândria ta, gândeşte- te la viitorul ei, dar n- am dat- o şi proşti am fost şi eu, şi mă- ta mare, însă n- om fi ţigani, zău aşa, că numai ţiganii îşi dau copii la alţii când se îmbol – năvesc, să le schimbe, cică, soarta, dar noi nu avem soartă, şi mă- ta nu era bolnavă, aşa era ea, aşa era ea…
Bărăganul e un loc cumplit. Iernile sunt lungi şi zăpada aproape că acoperă casele. Case mici şi joase, din chirpici. Paiele ies din când în când din zăpadă. Dacă ar fi vrut, ar fi putut să prindă muguri. Lu’ mă- ta, când era mică, îi îngheţa cerneala în călimară, dar era mică, bre, nu ştia ea. Mergeam înaintea ei să o apăr de viscol şi săpam cărare prin nămeţi. Tot pe o iarnă ca asta, după ce scăpasem din lagăr şi umblam aiurea prin lume, l- am omorât pe unu’ cu mâna mea, l- am strâns de gât – uite- aşa! – până când a căzut bleg în zăpadă. Lângă Odesa parcă eram, acolo ajunsesem, neam de neamu’ meu nu mai călcase pe- acolo. E ceva, nu? L- am cărat în spate, mi- era milă de el, dar nu aveam ce- i face, trebuia să- l omor, dar nici să- l las acolo aşa mort nu puteam, nu? L- am luat în cârcă şi l- am adăpostit într- o pădure, cred că l- au mâncat lupii, era o iarnă groaznică, mai că- mi venea să- l mănânc eu, dar chiar atunci m- au prins, naiba ştie cum, un pluton de nemţi rătăciţi: Halt, Jude! Auf den Boden! au strigat.
Halt, ştiam.
Boden, ştiam.
Jude…
(Mă asculţi sau ce faci?)
Un bătrân spune o poveste. Un copil o ascultă, însă copi – lul nu înţelege nimic, nu cunoaşte încă gestul oamenilor mari de a înclina capul (continuă!) sau de a- l întoarce pe ju – mătate (mai taci odată!), copilul e prins în povestea bătrâ – nului. Tase vorbeşte întruna. E cald, mânecile lungi ale cămăşii îi acoperă bine de tot încheieturile mâinilor. Le freacă încontinuu. Copilul e învelit într- un pled şi ţinut pe ge – nunchi, e legănat, în sus şi în jos, înainte şi înapoi, aşa cum şi povestea urcă şi coboară, tace sau urlă. Patruzeci de ani a stat viermele în măr, patruzeci de ani a săpat viermele galerii, iar acum se plimbă în voie prin măr, mărul a putrezit, pereţii galeriilor au căzut şi o groapă mare e înăuntrul mărului, haide, vino cu mine, în groapa asta e loc pentru doi, mai ales pentru tine – cântă Tase.
Cântecul e inventat, groapa e însă vie.
Eu sunt mărul.
Sebastian Sifft (n. 1977) a debutat în anul 2004 cu volumul de poezii Smintirea (editura Vinea). A primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, Opus Primum (2005). În anul 2017 a publicat un nou volum de versuri, Dadi, la editura Nemira (colecția Vorpal).
Proiect co-finanțat de AFCN.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.