Work in progress
Scaneaza imaginea cu Reniform App
Ultimele cuvinte ale Annei Livia pregătesc momentul apoteozei, al dizolvării ei în dragostea-moarte. Asemeni lui Molly Bloom, rostește un „Yes” final al acceptării, în sfârșit senine, a morții: „Yes, tid” / „ Da, e timpul.” Apoi rostește: „There’s where. First” / „Acolo a fost. Prima oară”. Da, acolo au făcut dragoste prima oară, după ce au trecut peste iarbă dincolo de tufișuri, la malul mării. S-a auzit, ca și acum, zgomotul pescărușilor, mai întâi unul, apoi mai mulți („A gull. Gulls”). Cei Patru Înțelepți dădeau târcoale, ca atunci când, îmbătați de elixirul magic, Tristan și Isolda se iubeau pe corabia trădării. Pescărușii veneau de pretutindeni, de aproape și din depărtări. Cuvintele care le evocă sosirea („Coming, far”) sunt însă de o extremă ambiguitate. În daneză, „far” înseamnă „tată”. Prin urmare, e posibil ca Anna Livia să-și anunțe Tatălui, adică mării, sosirea. Nu e exclus ca Joyce să fi dat cuvântului „coming” semnificația din limbajul erotic, adică de expresie a orgasmului. Eros și Thanatos se îmbină astfel într-un act cu semnificații cosmice, de extincție și renaștere a vieții.
„End here”. Totul se sfârșește aici. Totul, adică viața Annei Livia. Nu mai e nimic de spus, iubirea-moarte și-a luat plata și a dispărut în depărtările mării. Și, totuși, vocea ei continuă să glăsuiască, deși nu îi mai vedem trupul: „Us then”. „Noi, atunci”. Cu alte cuvinte, nu e singură. E însoțită, și în dragoste și în moarte, de iubitul în care trăiesc și soarele, și mare, și tatăl, și soțul și fiul. Împreună vor reface destinul eroului care nu i-a părăsit nici o clipă, pe tot parcursul romanului, mintea: miticul rege medieval irlandez, Finn. Dar și meșterul constructor buclucaș, ghinionist și norocos totodată, întors din moarte, Finnegan: „Finn again!” Întotdeauna și mereu aceeași poveste spusă cu voce tainică. Evident, „Finn again! Take” are sonoritatea lui Finnegans Wake. Dar mai puternică decât eufonia e semnificația: Finn, eroul mitic, o va lua („Take!”) pe Anna Livia și-o va conduce în noi aventuri, într-o lume care va renaște după moartea celei prezente.
Ni se spune și unde o va duce Finn: în adâncul mării, la adâncimi de mii de metri. De acolo se vor ridica, multiplicați („mememormee”), după ce-și vor fi trecut unul altul secretele vieții — așa cum în deja știuta creație a lui Boucicault Arrah-na-Pogue, personajul feminin îi transmitea printr-un sărut eroului cheile libertății. Printr-un act magic, ele sunt date din nou: „The keys to. Given!” De data aceasta, cea salvată e femeia, care va putea să-și reia rolul de Mamă, Fiică și Soție într-un nou Paradis ivit ca prin miracol.
S-a scris enorm despre ultimele cuvinte ale romanului, A way a lone a last a loved a long the. Înșiruirea de vocabule este dată drept un exemplu desăvârșit de „pentametru iambic”, una din formulele metrice folosite în poezia engleză tradițională și în drama în versuri. Într-o mărturisire făcută lui Louis Gillet, James Joyce analiza în paralel felul în care și-a sfârșit cele două mari cărți, Ulysses și Finnegans Wake: „Pentru a descrie vorbirea fără sens a femeii pe cale să adoarmă, m-am străduit să închei cu cel mai lipsit de tărie cuvânt pe care am fost în stare să-l găsesc. Am găsit cuvântul «yes», care e abia pronunțat, și care denotă acceptare, abandon de sine, relaxare, încetarea oricărei rezistențe. În Work in Progress, am găsit cuvântul cel mai alunecos, cel mai lipsit de accent, cel mai slab cuvânt în limba engleză, un cuvânt care nici măcar nu e cuvânt, care e abia rostit printre dinți, o răsuflare, un nimic, articolul the” (Gillet, 1958: 111).
Explicația e valabilă, desigur, în planul semnificațiilor pe care voia să le transmită Joyce prin aceste aproape-necuvinte. Soluția se dovedește perfectă, în Finnegans Wake, și la nivel tehnic și psihologic. Nicio propoziție logică din punct de vedere gramatical nu se poate încheia cu un articol. Prin însăși menirea sa, el indică imperios existența unui cuvânt pe care îl anunță și îl particularizează — de regulă un substantiv. Or, nimic nu sugerează cu mai multă expresivitate esența cărții — neștiutele și nevăzutele minții — decât această vocabulă care, în sine, nu spune nimic, dar care pre-determină totul.
Transpuse în limbaj inteligibil, cuvintele, care par hiper-încifrate, sună în felul următor: „Away, alone at last, and loved, along the [river run]”. / „Departe, singură în sfârșit, și iubită, de-a lungul cursului râului [ea alerga]”. Nimic mai mult, dar nici mai puțin. Termenii surprind perfect renașterea, reîncărcarea cu energie vitală, a femeii pe care, cu doar câteva rânduri mai sus, o vedeam în clipa morții. Regenerată, ea își regăsește plăcerea de a trăi, de a iubi, de a se mișca liber. Revenită în istorie, refuză înfrângerea — cel puțin până la încheierea viitorului ciclu temporal și uman. „Curgerea” ei reprezintă înșurubarea într-un spațiu încă îndepărtat, la care ajungi doar refăcând în sens invers logica creației. În acest paradis disfuncțional, Eva îl premerge pe Adam, iar Înălțarea se produce mereu înainte Căderii, la un cot de râu, la o îngemănare de ape.
Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) conduce doctorate în literatura engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. Redactor-şef al revistei Orizont. Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. (2009), Ultimul Judt (2011), Ce rămîne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018). A primit de şase ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat şase volume în colaborare cu Vladimir Tismăneanu. Lucrează la o carte despre Finnegans Wake.
Proiect co-finanțat de AFCN.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.