Trilogia sexului rătăcitor (fragment)
Sub costumul greu în care nea Titi se cununase se putea ghici un corp micşorat, înconjurat de batiste, un pachet de ţigări, un tranzistor mic cât palma, o tabacheră, lama de ras din argint, pe care le lua cu el pe lumea cealaltă. Ada se uita la capacul de coşciug rezemat de perete şi se gândea că lumea de apoi trebuie să fie mică, dacă asta era cutia de lemn în care nea Titi avea să zacă.
I-a zis la revedere şi s-a îndepărtat cu frică de leşul ce ar fi putut s-o înşface pe cealaltă lume, dacă mai stătea mult. Un curent nevăzut pulsa în jurul sicriului. De-aia acoperiseră oglinzile cu cearşafuri, ca nea Titi să nu se vadă şi să se sperie, adică să vadă că nu mai e. Moartea, acolo unde nu te mai mişti, era chiar în faţa Adei, şi nu înţelegea cum vine asta. Nu trebuia să fie mai departe? Pe celălalt tărâm? Dar nea Titi era mort chiar acolo, în aceeaşi odaie, ceea ce însemna că şi ea păşise pe celălalt tărâm. Dacă au greşit, dacă nu e mort? Că într-un fel nu e, dacă se duce în altă parte. Aşa zic toţi, că se duce, că pleacă, deci acum el merge pe undeva, deşi pare încremenit.
În căldura lumânărilor, concluziile vertiginoase se năpusteau asupra Adei. În spatele ei, grupul de bocitoare se pregătea să jelească, semănând cu un stol de ciori care anunţă pagubă, să îl plângă că s-a dus, toate împreună, să-i cânte ultimul drum, fiindcă tanti Nicoleta şi plânsul ei nu erau de-ajuns, era nevoie de mai multe plânsete de femeie ca să se ridice la ceruri şi să audă Dumnezeu cum e regretat nea Titi. Ada nu văzuse bocitoare până atunci, dar ştia că ele asta fac. Asta e ocupaţia lor. Plâng morţi. Deşi nu toate îi cunosc pe răposaţi. Ada le auzea şuşotind; trebuiau să înceapă în curând. Dacă nu boceşti îndeajuns de tare, nu pleacă mortul din casă. Şi dacă nu pleacă, devine strigoi, prins între două lumi. Aşa ziceau. Nea Titi era în acel moment undeva pe tavan şi se uita în jos, la mulţime. Ada se întreba dacă e supărat pe ea, fiindcă i s-a făcut frică de el şi i s-a părut urâţit. Se ruga să nu o pedepsească. Erau multe lucruri pe care nu le înţelegea. Dacă e pe tavan şi e cu noi, de ce îl mai bocim? Dacă tanti Nicoleta crede că o să-l vadă pe cealaltă lume, de ce nu are puţină răbdare şi o ia aşa în tragic?
În grădină, soarele bătea puternic. Peisajul era surd la durerea dinăuntrul casei. Peste drum, brutăria cu colaci calzi era deschisă. Adei îi era foame, ceea ce însemna că era vie, că nu trebuia să-şi lepede corpul şi să se urce pe tavan, s-o vadă pe bunica Mariana cum plânge după ea.
Bocitoarele se lamentau înăuntru, făcând mătănii şi zguduindu-şi mădularele. Plângeau în cor, apoi unele oboseau şi se retrăgeau deoparte, antrenându-şi plămânii pentru mai multă mâhnire în a doua repriză. Era un spectacol în acelaşi timp comic şi cutremurător. Dacă moartea avea o faţă, era purtată de acest stol negru, ridat şi obscen, care mirosea a stătut, fiindcă bocitoarele îşi spălau rar broboadele de prăpăd, pentru a lăsa moartea să se instaleze adânc în epiderma postavului. A urmat apoi slujba popii Cristea, care era sincer mâhnit, fiindcă mai băuse câte un şpriţ cu răposatul, şi era prea devreme, prea tânăr, dar asta fusese voia lui Dumnezeu. A împrejmuit leşul cu un nor de tămâie produs de cădelniţa legănată, ce acompania vocea gravă din sutană care se ruga să-l primească la ceruri. Apoi a venit momentul să iasă din casă cu picioarele înainte, pe umerii vecinilor, unchilor şi nepoţilor. Când botul coşciugului era înclinat pe gura scării, tanti Nicoleta a zis: „eu îl ţin aici, eu nu-l las“ şi apoi s-a prăbuşit în hol. Călcâiele golaşe erau răsfirate pe duşumea, iar pantofii atârnau blegi lângă femeia leşinată.
Au ridicat-o, i-au dat apă cu zahăr, iar tanti Nicoleta a trecut în fruntea cortegiului ce îl conducea pe nea Titi pe ultimul drum, acoperit doar de un voal străveziu. Înainte să-l urce în camionetă, o bocitoare i-a tăiat sfoara, să aibă mâinile dezlegate pe ultimul drum, să aibă putere la cumpenele pe care avea să le străbată, la fiecare intersecţie, unde aceeaşi bocitoare împrăştia sare în colţuri, să-l lase să treacă. De ce ne oprim aşa des? întreba Ada. Se stă să se plătească vamă pentru mort, şi apoi, nu poţi s-o iei înaintea mortului. Ada se întreba unde este vameşul, dacă e cocoţat pe-un stâlp, dacă e invizibil, dacă bocitoarea cu sarea îl vede, dacă vorbesc aceeaşi limbă. Îşi imagina întregul cartier al Chitilei, şi mai ales drumul spre piaţă, transfigurat în lumea ailaltă. Ada se uita la porţile închise, la curţile pustii, la faţadele scorojite, şi acestea păreau neschimbate.
În spatele camionetei se desfăşura mulţimea ce luase drumul cimitirului cu capetele aplecate şi pielea încinsă. De oglinzile retrovizoare atârnau prosoape lungi din „zestrea“ răposatului, ce măturau cu vârful carosabilul, în ţiuitul continuu al claxoanelor. Groapa era la intrarea în cimitir. Preotul Cristea mergea în faţă şi ţinea cu mâna dreaptă Biblia deschisă, din care citea un pasaj greu de înţeles. Când au ajuns în dreptul rândului, coşciugul a fost coborât de pe umerii purtătorilor. Groparii, care aşteptau la umbră, au luat capacul din camionetă şi l-au acoperit în întregime pe nea Titi. Unul dintre ei a scos cuie şi un ciocan. Când bucata de metal a pătruns lemnul, tanti Nicoleta s-a întors cu spatele şi a zis: „să mă ierte Dumnezeu că eu nu mă uit“. Nea Titi nu se mai vedea deloc şi acum îl coborau cu sfori la locul lui. Cum văzuse la ceilalţi, Ada a luat un bulgăre de pământ şi l-a aruncat în groapă, urmărind cum se împrăştia pe lemnul proaspăt.
(fragment apărut în romanul ”Trilogia sexului rătăcitor”, Cristina Vremeș, editura Humanitas, 2019)
Cristina Vremeș (n. 1986) e licențiată în filozofie și istoria artei la University College London și absolventa unui masterat în filozofie la University of Cambridge, Newnham College. A fost mediator cultural la Fondation Louis Vuitton/ Context Travel, Paris, asigurând vizite comentate ale colecțiilor permanente și ale expozițiilor temporare la Musée du Louvre, Musée d’Orsay, Château de Versailles, și custode la galeria Jeu de Paume din Paris. A participat la mai multe ateliere de creative writing, precum The Other Writers Group, Shakespeare & Co., Paris și The Wednesday Group, coordonat de Shannon Cain, Paris. Trilogia sexului rătăcitor este prima ei carte.
Proiect co-finanțat de AFCN.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.